Latina era limba vorbită în Antichitate în regiunea din jurul Romei numită Lazio (Latium), de unde provine și denumirea de „latină” — limba vorbită în Latium. A câștigat o importanță majoră ca limbă oficială în Imperiul roman.
Deși este considerată adesea ca limbă moartă, cunoașterea și folosirea ei s-au menținut în universitate și în cler. Numeroase școli și universități continuă să o predea. Latina este încă folosită pentru producția de neologisme în numeroase familii de limbi. Latina precum și limbile romanice (denumite uneori și neolatine) formează singura ramură a limbilor italice care a supraviețuit. Celelalte ramuri sunt atestate în documente datând din Italia preromană, dar au fost asimilate în timpul perioadei republicane sau la începutul epocii imperiale.
Limbă flexionară, latina are șapte cazuri, două numere și trei genuri. Alfabetul latin este derivat din alfabetele etrusc și grec. Îmbogățită cu litere suplimentare și cu semne diacritice, latina este utilizată astăzi de numeroase limbi vii și avea în epoca clasică 23 de litere, între care 4 vocale, 2 semivocale și 17 consoane.
Toate limbile romanice provin din latina-mamă, iar multe cuvinte la baza cărora stă limba latină sunt răspândite în alte limbi moderne, precum engleza. Mai mult, în lumea vestică medievală, pentru mai mult de o mie de ani, latina a fost o lingua franca, fiind limba învățată și vorbită pentru conducerea afacerilor Bisericii Romano-Catolice și soluționarea problemelor de ordin științific, cultural și politico-juridic. Mai târziu a fost înlocuită de franceză, în secolul al XVIII-lea, și de engleză la sfârșitul secolului al XIX-lea. A rămas limba formală a Bisericii Romano-Catolice chiar și în ziua de astăzi, ceea ce include și statutul său de limbă oficială a Vaticanului.
