Revoluția franceză
Revoluția franceză (în franceză Révolution française) a fost o serie de revolte sociale și politice radicale din Franța, în perioada anilor 1789-1799, care a afectat profund istoria modernă a Franței, marcând declinul puternic al monarhiei și bisericii și apariția democrației și naționalismului.
Resentimentul popular față de privilegiile de care se bucurau clerul și aristocrația a crescut în timpul unei crize financiare în urma a trei războaie anglo-franceze costisitoare și a câtorva ani cu recolte proaste. Cereri de schimbare și reforme au fost formulate după idealuri iluministe, ceea ce a provocat convocarea Stărilor Generale în mai 1789.
Primul an al Revoluției a văzut membrii celei de-a treia stări preluând controlul, asaltul asupra Bastiliei în iulie, aprobarea Declarației drepturilor omului și ale cetățeanului în luna august și un marș al femeilor către Versailles care a forțat curtea regală să plece la Paris, în octombrie. Un eveniment central al primei etape a fost desființarea feudalismului, taxelor, instanțelor și privilegiilor feudale la 4 august 1789. Următoarea etapă a fost dominată de lupte pentru aplicarea reformelor majore, între diverse grupări liberale și sprijinitori de dreapta ai monarhiei. Insurecția de la 10 august 1792 a fost decisivă pentru abolirea monarhiei, republica fiind proclamată la 21 septembrie 1792. Regele Ludovic al XVI-lea al Franței a fost executat la 21 ianuarie 1793.
Amenințările externe s-au menținut îndeaproape pe parcursul Revoluției. Începând din 1792, Războaiele revoluționare au adus victorii franceze care au facilitat cucerirea peninsulei italiene, a Țărilor de Jos și a mai multor teritorii la vest de Rin. Pe plan intern, agitația populară a radicalizat Revoluția semnificativ, culminând cu ascensiunea lui Maximilien de Robespierre și a iacobinilor. Dictatura impusă de Comitetul Salvării Publice în timpul „Terorii”, din 1793 până în 1794, a provocat până la 40.000 de decese în interiorul Franței, dar a abolit sclavia în colonii și a asigurat granițele noii republici. Domnia „Terorii” s-a încheiat cu executarea lui Robespierre și înlăturarea de la conducere a iacobinilor.
Un consiliu executiv cunoscut sub numele de Directorat și-a asumat atunci controlul asupra statului francez în 1795 și s-a menținut la putere până în 1799. Datorită acuzațiilor de corupție, regimul s-a prăbușit printr-o lovitură de stat condusă de Napoleon Bonaparte în 1799, văzut ca ultimul an al Revoluției. Napoleon a instituit apoi Consulatul și mai târziu Imperiul, stabilind scena pentru o gamă mai largă de conflicte globale în cadrul războaielor napoleoniene.
Societatea franceză a suferit o serie de transformări profunde. Privilegiile feudale, aristocratice și religioase au dispărut, iar principiile vechi despre tradiție și ierarhie au fost brusc răsturnate prin formula sacră „Liberté, égalité, fraternité”. La nivel global, revoluția a accelerat ascensiunea republicilor și instaurarea democrațiilor, răspândirea liberalismului, naționalismului, socialismului și secularismului, dezvoltarea ideologiilor moderne și conceptul de război total. Unele dintre documentele sale importante, cum ar fi „Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului”, au lărgit sfera drepturilor omului, incluzând femeile și sclavii, și a continuat să inspire mișcări pentru aboliționism și votul universal în secolul următor.
